Noutati:

Portofoliu Ioan Oratie

IOAN ORATIE
Nascut la Zărneşti, 9 iunie 1957

Absolvent în 1998 al Universităţii de Arte Plastice-Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, Secţia pictură monumentală (profesor Viorel Grimalschi)
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1998
Membru VISARTA
Premiul special pentru compoziţie figurativă la Expoziţia Internaţională de Arte Vizuale din cadrul Simpozionului A.R.T.E., 2011, Ediţia I, Iaşi- aprilie 2011

Ioan Oratie

Expoziţii personale (selecţie ultimii ani):

2015- Galeria Europe, Brasov- „Sentimente”
2014- Biblioteca Metropolitană, București
2012, 2013- Brașov, Galeria Europe
2010 – Galaţi, Muzeul de Artă Vizuală – “Stări”
2009 – Bucureşti, Galeria ANA- „Atitudini”
2009 – Buzău, Galeria UAP-ului- „Ceea ce iubesc eu cel mai mult”

Galerie de pictură
Ioan-Oratie-pictura-artportfolio-0

Expoziţii de grup(selecţie ultimii ani):

2015- Salonul Temeiuri, Salonul Național de Artă Decorativă de la Muzeul Național Cotroceni
2014- Bienala Ion Andreescu de la Buzău
2014- Salonul de Toamnă de la Palatul Parlamentului
2014- Salonul Național de Artă Decorativă de la Muzeul Național Cotroceni
2013, 2014, 2015 – picturi în cadrul expozițiilor organizate de Societatea Colecționarilor de Artă din România

Interior de atelier
Interior-de-atelier-Ioan-Oratie-0

Colaborări la proiecte de artă monumentală :

2013, 2014- mozaicuri cu tematică religioasă
2007 – mozaic cu temă acvatică, hotelul Vega din Mamaia, coordonator Marin Deaconu.
1999, 2000 – pictură murală, Biserica Cotnari, coordonator: prof. Sava Nicolae;
1995,1997 – mozaic, Platforma Petromidia Năvodari şi mozaic pentru o persoană particulară din Germania;

Participări la tabere de creaţie :

-2015- Tabara de la Miercurea Ciuc, Free Camp
-2014 – Tabara „ProBoholt”, ed. a III-a
-2014 –Tabăra de la Sozopol, ed. a V-a;
-2012, 2013 –Tabăra de la Arcuș
-2010 – Tabăra de pictură –Bucuria tinereţii- Gârnic;
-2010 – Tabăra de pictură – Brăila.
-2009 – Tabăra Internaţională de pictură de la Suceviţa (UNESCO);
-2009 – Tabăra Internaţională de creaţie plastică „Dan Platon” – Breaza.

Lucrări în colecții personale din România, Franța, Anglia, Italia, Suedia și în colecții muzeale, Tulcea, Medgidia, Brașov

Atelier:
Str. Elie Radu nr.1, București
Tel. 004-0724 309 668
e-mail: ioanoratie@yahoo.com

Note critice:

“Ioan Oratie”
(Nostalgia ca spirit ludic)

Ioan Oratie (născut în data de 9 iunie 1957 la Zărneşti) este un pictor de care n-a auzit prea multă lume. A expus puţin, de regulă în cadrul unor manifestări de grup, şi nu a făcut mai nimic pentru a atrage atenţia asupra sa. Altfel, este un personaj cât se poate de pitoresc, cu o expresie mereu jovială, cu nişte mustăţi mari, uşor răsucite în sus şi cu un aer îndatoritor care ţi-l face pe loc simpatic. Personal, l-am întâlnit cu ani în urmă în atelierul regretatului Vasile Chinschi, pe care îl frecventam amândoi foarte des. Îmi aduc minte că mi-am exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a vedea ce şi cum pictează, dar prilejuri de materializare a aceste intenţii nu s-au ivit. Până zilele trecute, când pictorul m-a sunat şi m-a invitat la atelierul său, situat în podul unei clădiri de pe Calea Victoriei, sub pretextul că urmează să-şi deschidă o expoziţie şi că ar vrea să afle şi părerea mea asupra selecţiei de lucrări la care se gândise el. Nu ştiu de ce, poate datorită înfăţişării sale, îmi imaginam, în timp ce mă îndreptam spre adresa indicată, că-mi va arăta nişte compoziţii figurative, cu personaje încremenite în ceremonialuri de epocă, uşor vetuste, dar pline de mister pe de altă parte. Ceva care să-mi amintească de „Craii de Curte Veche”, de Bucureştii de altădată sau de lecturile adolescentine despre muşchetarii lui Dumas-tatăl.
Dar, cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi cum Ioan Oratie este un om pe care ar fi trebuit să mi-l imaginez ca fiind capabil şi de surprize, am descoperit în atelierul său o cu totul altă viziune picturală decât cea de care mă lăsasem eu ispitit fără vreun temei anume. Mai exact, artistul s-a dovedit a fi, pe de o parte, un peisagist cu suflet de poet liric, un analist rafinat al luminii şi al culorii transpuse în imagini care, fără a fi bucolice, ating cu delicateţe coarda secretă a nostalgiei, iar pe de altă parte un spirit ludic atras de geometria magică a spaţiilor abstracte, definite de tuşe riguroase şi de pete cromatice care intră în dialog una cu alta graţie unei formule prozodice ale cărei reguli trebuie căutate în precipitarea controlată a propriilor sale stări de spirit. Balansul intre figurativ şi abstract nu trebuie însă interpretat ca fiind expresia unei nehotărâri stilistice majore sau a unei căutări prelungite dincolo de limitele rezonabile ale maturizării artistice. Există, cu alte cuvinte, ceva care uneşte cele două direcţii de dezvoltare a discursului plastic, iar acel ceva rezidă într-o aplecare evidentă spre efectele decorative ale culorii şi ale sintaxei compoziţiilor. Peisajele, florile, naturile statice poartă amprenta unei „regii” abile care exclude din start inspiraţia de tip impresionist, lăsând în schimb locul ideii că artistul recompune realul după un model preexistent, cu vagi accente calofile. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte pânzele expresionist-abstracte, în cazul cărora jocul petelor de oranj, galben şi roşu sau de griuri colorate se remarcă prin aceeaşi notă studiată de armonie şi echilibru. Poate că aceste caracteristici care definesc momentul actual al creaţiei lui Ioan Oratie au legătură şi cu pregătirea sa în domeniul picturii murale (a absolvit secţia cu acest profil în 1998, la clasa profesorului Viorel Grimalschi), dar ceea ce rămâne important este faptul că el a reuşit să-şi constituie un limbaj plastic suficient de flexibil pentru a acoperi în mod convingător o arie tematică şi stilistică generoasă, care îl va ţine cu siguranţă departe de riscurile mnierismului.
(Economistul/ECART, 20 octombrie 2005)
Corneliu OSTAHIE – “Artisti, ateliere, galerii (Ghid facultativ de incantat privirea) Ed. KARTA-GRAPHIC 2009 pag. 175-177.

Referinţe critice (selecţie), pictor – Ioan Oratie

“…..artistul s-a dovedit a fi, pe de o parte, un peisagist cu suflet de poet liric, un analist rafinat al luminii şi al culorii transpuse în imagini care, fără a fi bucolice, ating cu delicateţe coarda secretă a nostalgiei, iar pe de altă parte un spirit ludic atras de geometria magică a spaţiilor abstracte, definite de tuşe riguroase şi de pete cromatice care intră în dialog una cu alta graţie unei formule prozodice ale cărei reguli trebuie căutate în precipitarea controlată a propriilor sale stări de spirit. Balansul între figurativ şi abstract nu trebuie însă interpretat ca fiind expresia unei nehotărâri stilistice majore sau a unei căutări prelungite dincolo de limitele rezonabile ale maturizării artistice. Există, cu alte cuvinte, ceva care uneşte cele două direcţii de dezvoltare a discursului plastic, iar acel ceva rezidă într-o aplecare evidentă spre efectele decorative ale culorii şi ale sintaxei compoziţiilor. Peisajele, florile, naturile statice poartă amprenta unei „regii” abile care exclude din start inspiraţia de tip impresionist, lăsând în schimb locul ideii că artistul recompune realul după un model preexistent, cu vagi accente calofile.”- Corneliu Ostahie (fragment din cronica aparută în Capitalul din 22 noiembrie 2005)

„ Ioan Oratie s-a remarcat ca un adept al picturii figurative cu rădăcini adânci în tradiţia românească de artă; o confirmă cele peste opt expoziţii personale organizate în Bucureşti şi Braşov, expoziţii ce au fost remarcate atât de critici cât şi de publicul iubitor de artă.”
-Victor Adam ( fragment din cronica publicată în Ploieştii, anul 16, nr.1348, 6-12 dec. 2007)

“ Interesul lui Ioan Oratie în pictură ni se arată a fi -cu adâncă şi subtilă cumpănire- îndreptat deopotrivă, către figurativ şi către abstract. Ceea ce pare privitorului pasionat de artă doar pendulare între două formule de expresie plastică, se dovedeşte a fi rezultatul unui demers în care chibzuiala şi ludicul îşi dispută imagini în aparenţă diverse dar care au ca punct de plecare de fiecare dată, realitatea.” – Roxana Păsculescu ( fragment din cronica de la vernisajul expoziţiei personale, 7-29 februarie 2008, Galeria de artă IRECSON)

„ Pictorul ne poartă prin anotimpuri ca şi cum, cu fiecare tablou, ar vrea să inventeze rotundul Universului care ne ştie, căruia îi suntem parte ba chiar reflectare, pentru că totul în arta sa reclamă prezenţa omului chiar când el, omul, nu ni se arată decât printr-o poartă boltită, potopită de ninsoare…..” – Paula Romanescu (fragment din cronica de la pagina 5 a publicaţiei „Viaţa medicală”, nr.8 / 22 februarie 2008)

”Oricât de neobisnuit ar parea, intuiesc ca morbul picturii la Ioan Oratie s-a nascut din dorinta comunicarii catre ceilalti a emotiilor si sentimentelor traite si legate în special de natura. Realitatea, asa cum o percepem toti, diversa, surprinzatoare, puternica în culoare ori diafana în transparente – constituie pentru pictorul Ioan Oratie o sursa inepuizabila de bucurie, un sâmbure care rodeste mereu un nou fruct. Raportarea la natura se face de fiecare data altfel, în cazul acestui pictor, asa cum diminetile însorite ne predispun la visare ori dimpotriva, ne hotarasc intensitatea si coerenta gândirii logice.
Artistul Ioan Oratie este indubitabil prins în tesatura fascinanta a naturii din care-si trage seva, deopotriva în cazurile când picteaza în aer liber ca si atunci când dorinta de intimitate, chiar de schimnicie pune stapânire pe el- si fara vreo suparare pe natura ori pe oameni, purcede pe drumul dificil al epurarilor si al sintezelor. În mijlocul naturii, acest pictor este ca un receptacol care absoarbe cât de mult din vulcanul de senzatii si forme care se desfasoara înlauntrul si în afara lui. Procesarea datelor este o stare ulterioara, anevoioasa, cu suisuri si coborâsuri, cu încântatoare multumiri dar si angoase devastatoare. Acel ceva îndelung cautat, care este si forma si culoare, linie si suprafata, acel ceva, profund, autentic si viguros, spontan în gest dar conceptual în forma, acel ceva care este visul artistului Ioan Oratie – capata substanta. Sfârsitul cautarilor este si sfârsitul drumului în viata aceasta”.

Roxana Pasculescu, critic de arta (Referitor la expozitia-manifest: CEEA CE IUBESC EU CEL MAI MULT – Galeriile UAP Buzau 1 sept.2009)

Pictorul Ioan Oratie a deschis expozitia “Ceea ce iubesc eu cel mai mult”.
Pictorul Ioan Oratie va invita la expozitia sa personala care va putea fi vazuta la Galeria de Arta a UAP-Buzau, întreaga luna septembrie a acestui an. Expozitia intitulata CEEA CE IUBESC EU CEL MAI MULT cuprinde lucrari de pictura si grafica executate de artist de la începutul acestui an si pana în prezent.
Satul ardelenesc si peisajul bucovinean reprezinta doua dintre temele preferate ale artistului, nascut la Zarnesti, cu studiile facute la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti. Dar în egala masura, pe simeze se vor vedea lucrari în care figurativul, epurat de detalii capata dimensiune abstract- expresionista.
La deschiderea expozitiei CEEA CE IUBESC EU CEL MAI MULT a vorbit dl. Corneliu Ostahie, scriitor. (Top Business Anul 2009 Nr. 787 | 15 – 21 Octombrie 2009)

***

“Gânduri şi consideraţiuni despre Ioan Oratie”
(scrise de Rodica Anca Marinescu la 8 septembrie 2009)

Pe Ioan Oratie l-am cunoscut acum, în momentul când orizontul lui artistic se află plenar constituit şi definit atât în trăsăturile de temelie ale făpturii sale artistice pictoriceşti, cât şi în toată bogăţia experienţelor succesive, laborios acumulate – ale trăirilor emoţionale stivuite în memoria sa afectivă.

În prezenţa lucrărilor sale, privitorul se simte imediat atras de o directeţe francă a comunicării, de un discurs vizual cursiv, clar, rostit decis, succint, suplu şi animat, captivant prin filonul de adevăr strict personal pe care îl conţine şi care este atomul trimis spre privitor, cu care acest privitor pactizează concordant de la prima abordare.

Transmisia empatică este irevocabilă, căci e rostită cu o tandreţe cuceritoare şi dezarmantă, căci o simţi fiinţială, aurorală, discretă şi demnă şi e cu atât mai surprinzătoare cu cât în contextul cultural al cotidianului nostru ea apare şi acţionează ca o benefică baie de oxigendătător de nădejdi elevate în contrast dramatic cu poluata noastră viaţă, postată pe nicovala firbinte a crizelor şi lovită de ciocanul dezagregărilor valorilor etern valabile.

Opţiunea lui Ioan Oratie de a ne propune imagini pline de căldură şi lumină, de a se cantona bărbăteşte cu curaj în serenitate şi echilibru, de a-şi asuma exerciţiul dur şi necruţător al autocercetării lumii poetice interioare şi de a-şi scruta forţele ce urcă în conştiinţa sa din vechime este o garanţie a unui mesaj ce răspunde civic şi responsabil conjuncturii şi tensiunilor tragice ale zilelor noastre.

Atitudinea sa stă în contrast izbitor cu opţiunea unor colegi de-ai săi de generaţie care reacţionează în exprimarea lor artistică cu imagini tensionate sau pline de tristeţi, de parcă vectorii liniilor ce compun lucrările sunt lamele ascuţite în zig-zag ale unui fierăstrău sarcastic, cu care înfierează pesimist rănile infestate ale societăţii, amplificând un sentiment se spaimă şi dezolare deja caracteristic trăirilor noastre curente, conştiente sau subiacente.

În concluzie, arta solară, hrănită de o lumină blând învăluitoare ce pătrunde spaţiul lucrărilor pictorului Ioan Oratie este expresia unei prezenţe demne de a fi consemnată de specialişti şi de public, deoarece face parte din mănunchiul de valori artistice de tradiţie ale spiritului românesc.

Spun acestea cu certitudinea limpede, confirmată recent- când am traversat spaţiul aşezărilor rurale româneşti de unde provine Ioan Oratie şi unde am simţit emanaţia poetică a locului, sincronă şi suprapusă fericit cu aura artistului. Acesta se străduieşte să figureze bucuria pură, brâncuşiană, propunându-ne să ghicim, prin şi dincolo de formele şi culorile picturii sale figurative, marea şi eterna armonie a lumii.

***

“Oratie: atitudini si afinitati efective”

Efectiv, nu ne gândim la altceva decât la defectiv. Altfel spus, o flexiune incompleta a unei parti de vorbire (nicio grija, vom mai avea prilejul sa vorbim despre partile vorbirii in pictura!) cum este substantivul, care, si mai exact, nu se intrebuinteaza, in unele cazuri, la plural. Pe lânga clasicele “unt” sau “lapte” (banalizate de atâta consumism!), am putea sa ne oprim in cele ce urmeaza la alte doua, poate unele dintre cele mai plastice “singularia tantum” din câte exista in altminteri simpatica limba româna.

“Oxigen” si “fericire”. Iar, când un artist (insa unul foarte dibaci!) reuseste si taie firu-n doua ori in câtezecisinoua si ajunge de jongleaza lejer cu defectivele de plural zemuind placeri semantice, atunci se cheama ca avem noroc. Ca un numar de iluzionism pentru naivi stradalnici, dar pe fata. Cu trucurile la vedere.
Sa-l luam, bunaoara, pe Ioan Oratie. Pictor in mijlocul expozitiei proprii*. Cu umbra figurii sale de doctor Nicolaes Tulp, din faimoasa “Lectie de anatomie” a lui Rembrandt (unde, fiindca tot veni vorba de pânza uriciosului flamand, daca s-ar vizualiza directiile privirilor celor opt personaje, s-ar ajunge la geometrii psihice foarte interesante!), el acopera doua teme obsesive, la fel de singulare ca si exemplele de mai sus. Pe care le-am putea numi femeia-nud si calul-zalud. Amândoua reprezinta, in egala masura, atât oxigenul (respiratie, prospetime, vital), cât si fericirea (beatitudine, incântare, extaz). Astfel ca, dupa ce si-a clamat manifestul bicameral, artistului nu-i mai ramâne altceva de facut decât sa dezvolte cultural doua câmpuri semantice grele, cu pânzeturi freatice generoase.
Teme la guvernare, teme in opozitie. Un grup de cai nervosi, fixati fotometric cu un declic usor englezesc intr-o alergare dezordonata, dar cabrata bine (ceva ii supara, ceva ii mâna, ceva ii atrage!) – deci, oxigen curat!, contrapus zgomotos unei domnite gustoase, tip seminud-cearsaf sumar-prise de vue Hollywood, intr-o pozitie relaxata, tintuita pe pat de lingoare, inconjurata de perne, calda, in asteptare (sau in post!), insa, nota bene, cu un pic de noroc vie, reala, lipsita clar de mofturile de baclava ale baiaderei clasice de perete – deci, fericire autentica! Sau calul albastru – naluca grasa, gâfâinda, consistenta, lipita cu chiu cu vai intre cer si pamânt, care nu se va intâlni in veci (decât intr-o expozitie!) cu femeia goala iesita din baie, degajata, tinând capul in jos, cu parul lung atârnând in fuior greu de stors, scena de interior decorativ, totul petrecându-se intr-o camera calda, cu fotolii si perne moi si cu tablouri pe pereti. Ori calul de curse, bine strunit de jocheu (nu mai face ce vrea el!), obedient, afisând o eleganta parfumata discret cu Ascot, dar, in fapt, o forta primitiva, colosala, abia tinuta in frâu – greu de pus alaturi (decât poate, cum spuneam, intr-o asezare conventionala!) cu goliciunea nestapânita a femeii vazuta din spate, surprinsa insa intr-o pozitie provocatoare, un pic suspecta de vulgaritate (sau poate nu, poate ca dânsa a scapat ceva pe covor si s-a aplecat sa-l caute!). Intr-o singura lucrare, artistul nu mai suporta aceste contradictii si le rezolva sintetic-gospodareste: femeia (fireste, tot goala!) e gata sa coboare din pat, ca sa priveasca pe fereastra (sa mediteze la?) siluetele a doi cai pascând. Caii sunt de asta data doar anuntati, n-au consistenta, nu sunt plini, n-au decât contur, ceea ce lasa posibilitati de interpretare diverse, inclusiv onirice.
Aminteam la inceput de “partile de vorbire” ale picturii. In gramatica sa personala, Ioan Oratie isi construieste peisajele cu o harnica minutiozitate (nu, nu ne referim la cele din Zarnesti, din Breaza, din Corfu, despre ravasitul oilor sau din ograda casei sale, tablouri la fel de valoroase ce orneaza galeria sa personala!). In ciuda unei aparente neglijente a ductului (poate pentru ca miscarea culorii e de o lacomie fenomenala!), artistul este atent la fiecare detaliu al scenelor de interior. Atât al trupului de femeie (maruntit corect!), cât si al decorului, in care cea mai interesanta predominatie este a pânzei rosii (e de-nteles pâna la urma, fiindca suntem solicitati ca martori ai istoriei unui interval: combustia!).
De aceea, acest semnalizator al minutiei spune poate mai mult decât povesteste o nuvela. In ciuda oboselii afisate, femeia artistului, pe care o surprinde in ipostaze uneori riscante (lesne contaminabile cu virusi de banal sau frivol!), este de o prospetime indiscutabila. Sunt foarte apropiate de regimul existentei reale. Si sunt vii pentru ca atitudinile lor sunt lipsite de artificialitate, sunt aureolate de un nimb natural. Nimic nu e fortat in retorica lor gestuala. Daca un spirit tutelar al secolului trecut, va aduceti aminte, spunea ca e musai sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit, atunci putem spune si noi ca femeia lui Oratie, in timp ce este condamnata la visare pe viata, pare a fi cotropita, si ea, de extaz. In schimb, calul, nu! El doar se zbate sa consume oxigen. Femeia-nud si calul-zalud – doua elegii afine (sau “oratie de nunta”?!) pentru “singularia tantum”.
Sebastian Amza – Ziarul Financiar Ziarul de Duminica 27.11.2009
*) Ioan Oratie, pictura, Galeria Ana 2009

“Ioan Oratie
Avatarurile ucenicului ascultător”

de Corneliu OSTAHIE

Ioan Oratie n-a fost deloc ceea ce se numeşte un elev strălucit. Matematica, mai ales, îi dădea mari bătăi de cap şi-i aducea mereu note proaste în catalog. Pe când avea vreo 14-15 ani, ca să nu mai fie nevoit să suporte interminabilele şedinţe de morală de acasă şi nici privirile mustrătoare ale profesorilor, s-a gândit să-şi valorifice singurul atu cert pe care îl avea – talentul de desenator. Aşa se face că le-a propus colegilor de clasă mai pricepuţi la socoteli şi figuri geometrice să le facă el temele pentru acasă date de profesorul de educaţie plastică. În schimb, putea să tragă cu ochiul în caietele lor, atunci când aveau vreun extemporal sau vreo teză la matematică. Zis şi făcut! Ciudat şi aiuritor pentru el era însă faptul că, în timp ce partenerii lui în materie de troc intelectual ilicit primeau note de nouă şi zece la desen, el nu reuşea nicicum să ia o notă bună. Era peste puterile lui să priceapă de ce lucrări făcute de mîna lui erau notate excelent când era vorba de şeful clasei şi doar mizerabil în cazul său. Până la urmă, s-a lămurit: aşa-zisul profesor de desen (de fapt, în lipsa unui titular specializat în arte plastice, acesta era ba profesorul de limba franceză, ba cel de matematică, după cum se nimerea) nu vroia să le strice media elevilor buni, în vreme ce încă o notă mediocră în dreptul numelui Ioan Oratie aproape că trecea neobservată. Destrămarea misterului legat de modul în care se făcea evaluarea temelor i-a umplut inima de amărăciune. Nu atât din cauza superficialităţii ori a nepriceperii dascălilor, cât a faptului că i se strecurase în suflet o nelinişte grea: ”Şi dacă, totuşi, n-oi fi bun nici măcar la desen?”.
După ce a terminat şcoala generală − în ciuda dorinţei clar exprimate de a merge la un liceu de artă −, părinţii şi mai cu seamă un unchi peste măsură de pragmatic l-au împins spre o „profesională” în care a învăţat lăcătuşeria. Şi uite-aşa, Ioan Oratie aproape că se împăcase cu soarta, dând uitării visul de a deveni pictor cu patalama la mână. Avea însă, o verişoară, elevă eminentă, dar – cum altfel? – nepricepută la desen. Ca altădată colegilor săi, a început să-i „rezolve” şi ei temele la „plastică”. După vreo doi ani, când verişoara a ajuns într-a opta şi s-a pus problema alegerii domeniului în care urma să-şi continue studiile, profesoara de desen (de această dată chiar era vorba de o absolventă a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Rodica Blaj) a insistat pe lângă părinţii fetei s-o îndrepte neapărat spre un liceu de artă, având impresia că, altfel, s-ar pierde un „talent valoros”. Neliniştiţi şi intrigaţi, aceştia au fost nevoiţi să recunoască adevărul, dându-l în vileag pe Ioan, autorul lucrărilor atât de apreciate de ea. Întâmplarea, fără importanţă pentru verişoară, a resuscitat vechile frământări din sufletul lui Ioan, care se putea întreba acum din nou: „Şi dacă, totuşi, am ceva de spus?”
Din acest moment biografic şi până la terminarea facultăţii, povestea lui Ioan Oratie a evoluat, în continuare, sinuos: a studiat trei ani la Şcoala Populară de Artă din Braşov, lucrând în paralel ca lăcătuş la faimoasa fabrică de biciclete (şi mitraliere) din Zărneşti, a fost pictor de biserici, a făcut armata, iar într-un târziu, când se pregătea să împlinească 30 de ani, soarta i l-a scos în cale pe admirabilul pictor şi profesor Vasile Chinschi. O întâlnire în sfârşit fericită, în urma căreia i s-a schimbat practic viaţa.

Ucenicul şi maestrul

Ceea ce a învăţat mai întâi de toate „ucenicul” Ioan Oratie de la Vasile Chinschi a fost faptul că nu trebuie să încerce să-l imite. Poate tocmai de aceea, lăsând deoparte precedentele figurative şi necesarele exerciţii de compoziţie, desen, culoare, valoraţie etc. specifice studiului în atelier, prima direcţie spre care el s-a îndreptat, în încercarea de a-şi găsi propriul drum, a fost expresionismul abstract, pe care nu l-a îmbrăţişat însă pe de-a-ntregul, menţinându-se prudent undeva, la frontiera acestuia cu figurativul. Ideea de bază a acelei etape fiind necesitatea de a „fugi” de sub tutela stilistică a maestrului − a cărui pictură se remarcase la timpul respectiv prin extrema sa rigoare compoziţională, prin geometria perfectă a perspectivelor şi prin cromatica de o puritate şi de un echilibru fără cusur (nu întâmplător i se spunea Vermeer-ul picturii româneşti contemporane) −, o soluţie plastică bazată pe destructurarea intenţionată a acestui tip de armonie i s-a impus lui Ioan de la sine.
Rezultatul a fost o lungă serie de lucrări, în care desenul − în măsura în care a existat ca atare, având în vedere şi posibilitatea ca el să fi fost doar schiţat în minte – a dispărut îngropat sub culoare. De un lirism pe alocuri patetic, indus prin game calde şi accidente cromatice cu valoare de metaforă pe de o parte tonică, pe de alta nostalgică, pânzele de acest fel reprezintă un prim triumf al pictorului în dificila încercare de definire a unui stil personal.
Apoi, a urmat o etapă de noi tatonări în care Ioan Oratie şi-a schimbat în mod dramatic strategia de explorare a propriilor posibilităţi de exprimare, mutând accentul la polul opus, respectiv pe reprezentarea grafică. Nu este vorba însă de desenul cu valoare de ordonator al câmpului plastic, ci de ductul narativ, cu atât mai sprinţar şi mai întortocheat cu cât el trebuia să povestească istorii funambuleşti, când desuet-romantice, când grotesc-provocatoare. Linia dobândeşte în aceste lucrări un rol primordial, devine extrem de activă în raport cu celelalte elemente de limbaj plastic, are o sinuozitate morfologică tipică arabescurilor şi un traseu fluid care imprimă o dinamică proteiformă imaginii de ansamblu. Astfel de compoziţii lasă să se întrevadă o latură greu de bănuit a personalităţii artistului, perceput mai degrabă ca fiind bonom şi inofesiv: intransigenţa morală, manifestată aici prin ironie implicită şi prin expresii caricaturale acide. Transpuse pe pânză, unele dintre aceste fantezii grafice se metamorfozează, graţie materialităţii pastei, în compoziţii de o pregnanţă deosebită, aproape stresante prin simbolistica lor devenită brusc apăsătoare.
În sfârşit, cea de-a treia etapă a creaţiei lui Ioan Oratie marchează revenirea la figurativ, la certitudinile primordiale ale formelor distincte şi ale paletei asociate în mod natural acestora. Astfel, „fuga” de propriul trecut şi de tentaţia imitării maestrului pare să se fi încheiat cu un semieşec. Nu este însă deloc aşa. Pictorul s-a întors acolo de unde a plecat numai în aparenţă şi numai în mod formal, stilul, unghiurile de abordare a datului vizual sau a propriei lumi interioare fiind în mod evident diferite nu numai de cele ale modelului tutelar, dar şi în raport cu vechile sale opţiuni şi percepţii. Faptul că acum Ioan Oratie pictează peisaje, naturi statice, compoziţii cu cai, flori şi portrete recurgând la un limbaj şi la o sintaxă clasice nu înseamnă nici pe departe renunţarea la caracterul explorator al aventurii artistice în care s-a lansat cu ani buni în urmă.

„Aerian”, tandru şi ceremonios

Dacă vom privi cu suficientă răbdare lucrările lui recente, vom reuşi cu siguranţă să identificăm o serie întreagă de subtilităţi stilistice şi de „automatisme” ale manierei în care se exprimă din punct de vedere plastic − semne certe ale eficienţei efortului de a se individualiza, pe cât posibil, în contextul atât de variat şi de acut concurenţial al picturii româneşti de azi. Devitalizarea luminii, cu toate consecinţele pe care acest procedeu, de regulă evitat de artiştii care lucrează după natură, le are asupra impactului şi atractivităţii imaginii, proiectarea umbrelor uşor stranii ale unor obiecte, aflate în afara câmpului vizual al pictorului şi care din acest motiv nu apar în tablouri, peste chiar centrul optic al compoziţiilor, o serie de stângăcii studiate scoase voit în evidenţă, mai ales în ceea ce priveşte redarea atitudinilor diferitelor personaje, sunt doar câteva dintre notele distinctive ale formulei stilistice pe care artistul o practică în prezent şi cu care cred că ne vom întâlni şi de aici înainte.
Spun asta deoarece se pare că lungile căutări de sine s-au încheiat în linii mari, el reuşind să-şi transforme defectele cu care nu se împăca altădată − manualitatea aparent redusă, percepţia vag utopică a componentei sociale a realităţii şi lipsa de interes faţă de certitudinea zilei de mâine, inclusiv faţă de şansele de supravieţuire a propriei creaţii − în calităţi rodnice din punct de vedere artistic.
„Aerian”, tandru şi ceremonios, pregătit să constate oricând că iar i s-au pus nişte beţe în roata destinului, fără a face însă o dramă din asta, preţuind frumuseţea prezentă a clipei mai mult decât iluzia perpetuării ei, Ioan Oratie îmi aminteşte pe undeva de Niko Pirosmanishvili, celebrul pictor georgian de la începutul secolului al XX-lea care a creat sub semnul unui „primitivism” romantic vag înţeles de către contemporani, dar considerat ulterior în mod unanim − atât în ţara de origine, cât şi pe plan european − ca fiind unica şi adevărata sursă a indiscutabilei sale originalităţi.